duminică, 18 octombrie 2015

Substanțele interzise si modificarea stării de conștiință



Din cele mai vechi timpuri, omul a incercat să treacă barierele acestei lumi, propriile limitări fizice, psihice și mentale și să aibă acces la o realitate mai complexă. Pentru a realiza acest lucru, anumiți oameni au folosit și folosesc și astăzi substanțe speciale, cel mai adesea interzise de autorități. In limbajul curent acestea poartă numele de droguri sau substanțe halucinogene.

Cu toate că in varianta oficială ele sunt condamnate in bloc, studiile specialiștilor au scos in evidență că unele dintre aceste substanțe sau plante au mai degrabă efecte bune decat rele și că, pe langă proprietatea de a genera modificări la nivelul conștiinței, au multe valențe vindecătoare.

Tocmai din acest motiv, unii au ridicat următoarea intrebare: nu cumva industria farmaceutică a determinat interzicerea abuzivă a unor plante, transformandu-le in „droguri” pentru a nu lăsa pe piață o concurență periculoasă?!?

Pentru a vorbi despre Modificarea stării de conștiință și substanțele interzise, l-am invitat in emisiunea Mistere la Granițele Cunoașterii, la Nașul Tv, pe dl Prof. Univ. Leon Zăgrean, coordonator al catedrei de fiziologie și neuroștiințe din cadrul Universității de Medicină și Farmacie Carol Davila din București.

Vizionare cu folos!
Daniel Roxin

duminică, 2 martie 2014

Marijuana, medicament sau drog?

Marijuana – în cazul în care canabisul nu ar fi fost cunoscut şi bioprospectorii l-ar fi găsit deodată într-o zonă muntoasă îndepărtată, descoperirea acestuia ar fi fost calificată drept o realizare epocală a lumii medicale.

Oamenii de ştiinţă ar dori să laude potenţialul canabisului pentru tratarea mai multor afecţiuni, de la durere la cancer, şi s-ar minuna de farmacopeea sa bogată – multe dintre substanţele sale chimice imitând moleculele vitale din corpul omenesc. În realitate, canabisul este folosit de om de mii de ani şi este considerat de multe guverne (în special de cel american) un drog periculos nefolositor. Orice sugestie potrivit căreia această plantă ar putea fi folositoare din punct de vedere medical este din punct de vedere politic un lucru controversat, indiferent de poziţia ştiinţei. În acest context, joi, 20 aprilie, ”Food and Drug Administration” /FDA/ din SUA a emis un comunicat prin care anunţa că nu este acceptat fumatul marijuanei ca tratament medical în SUA.

Acest comunicat surprinde în mai multe privinţe. Una dintre acestea ar fi că supervizează un raport elaborat în 1999 de Institute of Medicine /IOM/, care face parte din National Academy of Sciences, ce a ajuns la o concluzie diferită. John Benson, profesor de medicină în cadrul Universităţii de la Nebraska, şi co-preşedinte al comitetului care a întocmit raportul, a descoperit câteva informaţii ştiinţifice care sprijină ideea folosirii marijuanei ca medicament, pe perioade scurte de timp, pentru anumite categorii de pacienţi – chiar şi în cazul marijuanei care se fumează.

Acesta este un lucru important, deoarece una dintre obiecţiile privind marijuana este aceea că atunci când este arsă, fumul degajat conţine multe substanţe nocive descoperite şi în fumul tutunului, precum gudron carcinogenic, cianură şi monoxid de carbon. Până în prezent, rapoartele IOM susţin ceea ce mulţi pacienţi care suferă de scleroză în plăci, SIDA sau cancer – şi medicii acestora – ştiu de mult timp. Şi anume că drogul le oferă nişte beneficii medicale mai presus de cele ale medicamentelor pe care deja şi le administrează, în pofida riscurilor pe care le prezintă fumatul. Acesta este probabil motivul pentru care unele studii demonstrează că mulţi medici recomandă pacienţilor lor să fumeze canabis, chiar dacă nu le pot prescrie acest lucru. Iar pacienţii sunt nevoiţi astfel să recurgă la piaţa neagră a drogurilor pentru a beneficia de acestea.

Un alt motiv pentru care comunicatul emis de FDA pare nepotrivit este acela că pare lipsit de judecată. Canabisul este folosit ca plantă medicinală de milenii. De fapt, guvernul american achiziţiona canabis în scopuri medicale înaintea interzicerii acestui lucru, la începutul anilor ’90. În zilele noastre, canabisul este folosit în lumea întreagă, chiar dacă este ilegal, pentru a alina durerea şi anxietatea, pentru a ajuta la somn şi pentru a preveni crampele şi spasmele musculare. De exemplu, două dintre marile sale beneficii sunt acelea de a combate starea de vomă şi a creşte apetitul – calităţi pe care bolnavii de SIDA şi cei care fac chimioterapie pentru combaterea cancerului le consideră benefice. Atât de benefice încât FDA a acordat licenţă unui drog numit Marinol, o versiune sintetică a ingredienţilor activi din marijuana – delta-9-tetrahidrocanabinol (THC). Din păcate, mulţi dintre cei care au folosit acest medicament se plâng că intră într-o stare euforică atât de accentuată (nu acesta fiind lucrul pe care şi-l doresc) şi nu este atât de eficient şi nici ieftin, precum marijuana.

Acest lucru s-ar putea datora faptului că Marinol este ingerat în stomac, ceea ce înseamnă că este metabolizat înainte de a fi absorbit. Sau ar putea fi faptul că beneficiile medicale ale canabisului se datorează efectului interdependent al multitudinii substanţelor chimice pe care acesta le conţine.

Ce fumaţi de fapt?

THC este ingredientul activ cel mai cunoscut al canabisului, dar nu singurul. În cadrul ultimei evaluări, s-a constatat că marijuana conţine aproximativ 70 de substanţe organice, precum THC şi altele din aceeaşi categorie, fiind destul de cunoscute. Aceste substanţe chimice activează moleculele-receptori din corpul uman, în special receptorii de la suprafaţă, sensibili la canabinoizi, ale unor celule nervoase ale creierului şi stimulează schimbări la nivelul activităţii biochimice a organismului. Dar detaliile în acest sens sunt totuşi vagi – în special cele referitoare la efectele clinice asupra moleculelor.

Este nevoie de cercetări avansate. Mai ales în ceea ce priveşte multitudinea de specii de canabis, cu diferite combinaţii de canabinoizi, care îi vor determina pe cercetători să descopere dacă o specie are efecte mai benefice decât alta, putând stabili care dintre ele are beneficii mai mari asupra spasticităţii datorate sclerozelor sau asupra durerilor cauzate de SIDA. Cu toate acestea, în SUA acest tip de cercetări a fost sistat din cauza faptului că marijuana este considerată ilegală de către Drug Enforcement Administration /DEA/, care nu a acordat autorizaţie oamenilor de ştiinţă să cultive această plantă pentru a o cerceta.
Încă din 2001, de exemplu, Lyle Craker, cercetător în cadrul Universităţii din Massachusetts, încearcă să obţină o autorizaţie din partea DEA pentru a cultiva canabis în scopuri ştiinţifice. După ani de tergiversări şi presiuni exercitate asupra DEA pentru a lua o decizie în acest sens, aplicaţia doctorului Craker a fost respinsă în 2004. În prezent, povestea continuă şi un judecător DEA (care prezidează un proces qvasi-judiciar în interiorul agenţiei) audiază apelul care s-ar putea încheia în această vară.

Anjuli Verma, director pledant al American Civil Liberties Union /ACLU/, un grup care îl sprijină pe doctorul Craker în lupta sa, susţine că şi în cazul în care judecătorul DEA pledează în favoarea cererii doctorului, administratorul şef al agenţiei poate decide însă dacă va permite sau nu cultivarea canabisului. Şi, după cum indică, DEA este o organizaţie politică însărcinată cu legile privind drogurile. Aşa că, susţine ea, ACLU trenează în acest lung proces de multă vreme şi este pregătită să mai facă un apel dacă este nevoie – unul care ar urma să fie audiat în cadrul Curţii Federale din cadrul sistemului judiciar normal.

Viziunea lui Anjuli Verma privind comunicatul emis de FDA este aceea că şi alte braţe ale guvernului exercită presiuni asupra agenţiei de a face un anunţ public care să fie în concordanţă cu ideologia Casei Albe în ceea ce priveşte drogurile, cu DEA şi un număr de congresmeni care sunt împotriva cultivării canabisului. Guvernul federal a făcut vâlvă pe seama faptului că în ultimii ani 11 state au adoptat legi prin care aprobau folosirea marijuanei în scopuri medicale. În acest context, este notabil faptul că declaraţia emisă de FDA subliniază că marijuana fumată nu a trecut prin procesul necesar pentru a fi putea fi considerată un medicament recomandat, pentru a fi prescris (nici nu are perspective în acest sens, din cauza faptului că fumatul dăunează sănătăţii). Comunicatul subliniază faptul că fumatul marijuanei ar deschide uşile agenţiei spre a aproba şi alte metode de achiziţionare.

Speranţe mai sunt totuşi …

Donald Abrahams, profesor la clinica medicală din cadrul Universităţii din California, San Francisco, a lucrat asupra unei astfel de opţiuni. Lui i s-a permis de către National Institute on Drug Abuse (singurul furnizor legal de canabis din SUA) să facă un studiu asupra unui atomizor german care încălzeşte canabisul până la temperatura vaporizării, când elimină canabinoizi fără fumul specific ţigării cu marijuana şi cu un conţinut mai mic de carcinogeni.

Acest lucru este încurajator. Dar nu abordează problema mai amplă referitoare la efectele produse de canabinoizi. Pentru a stabili aceste lucruri, cercetătorii trebuie să poată să îşi organizeze propriile programe de cultivare a canabisului.
În America, acest lucru este însă imposibil. Dar este posibil în alte ţări. În anul 1997, de exemplu, guvernul britanic i-a solicitat lui Geoffrey Guy, preşedintele executiv şi fondatorul companiei GW Pharmaceuticals, să propună un program de folosire a canabisului în componenţa produselor farmaceutice.

În anii ce au urmat, GW a alcătuit o “bibliotecă” de peste 300 de specii de canabis şi a obţinut drepturile de a cultiva între 30 şi 40 de specii ale acestei plante. Compania a descoperit genele care controlează producerea de canabinoizi şi a putut specifica în limite stricte cei mai importanţi şapte sau opt canabinoizi, deţinând în prezent tehnica de altoire a acestor specii pentru a obţine combinaţiile dorite.

Totuşi, aceste cunoştinţe sunt departe de a fi de nivel academic. Anul trecut, GW a obţinut aprobarea în Canada pentru folosirea primului său drog, Sativex, care este un extract de canabis ce se pulverizează sub limbă, fiind destinat pentru combaterea durerilor neuropatologice în cazul sclerozelor în plăci. Sativex este disponibil, dar la un grad mult mai restrictiv, în Spania şi Marea Britanie şi în clinici experimentale, unde e folosit în diferite scopuri, cum ar fi durerile provocate de artritele reumatoide.
La începutul acestui an, compania a făcut primul pas pentru a obţine aprobarea de reglementare pentru Sativex, în America, când FDA l-a acceptat drept candidat legitim pentru clinicile experimentale. Dar mai este încă mult timp până când acest lucru se va finaliza.

Iar această întârziere ridică un semn de întrebare. De îndată ce va fi accesibil, un medicament bine formulat şi testat ştiinţific ar trebui să bată un medicament din plante. Nimeni nu va protesta să se mestece nişte iarbă uscată când aspirina este disponibilă. Dar, între timp, există o trebuinţă medicală neîmplinită, după cum indică raportul întocmit de IOM, care ar putea fi rezolvată într-un mod uşor şi deloc costisitor – în cazul în care guvernului american i-ar păsa mai mult de suferinţă decât de atitudine.

luni, 30 septembrie 2013

Pot fi drogurile creative?

In fiecare an, la fel ca un bautor ocazional de alcool, care vrea sa-si dovedeasca insasi ca nu este alcoolic, renunt la marijuana pentru o luna intreaga. Uneori aceasta perioada poate fi trista si greu de suportat si, oricat de mult as savura un pahar de vin la cina, alcoolul nu poate inlocui marijuana.

Unii oameni, probabil, fumeaza marijuana ca sa se relaxeze si sa se distreze dar, pentru mine, motivele pentru care consum marijuana sunt mult mai profunde si mai complexe. De fapt, pot sa declar cu sinceritate ca, fara iarba, multe dintre cercetarile mele stiintifice nu ar fi fost duse pana la capat si multe dintre cartile mele despre psihologie si evolutie nu ar fi fost scrise.

In unele seri, dupa o zi lunga petrecuta in fata biroului, ma strecor in cada, aprind o lumanare parfumata si un joint mic si imi las ideile sa curga in voie – despre discursul pe care trebuie sa-l sustin saptamana viitoare in fata a 500 de oameni, sau despre articolul pe care trebuie sa-l scriu pentru publicatia „X”, ori acele ultime si dificil de gasit cuvinte de incheiere pentru cartea la care lucrez de cateva luni bune. Aceastea sunt momente in care propozitiile par sa se scrie singure. Sau, alteori, ma asez in sera mea, intr-o seara de vara, printre rosii si piersici, luptandu-ma cu intrebari despre puterea de a alege liber sau despre natura universului, si descopar ca fumatul de marijuana imi ofera noi moduri de a ma gandi la aceste teme.

Da, stiu ca prezinta riscuri, faptul ca pot fi prinsa si amendata sau chiar trimisa la inchisoare. Dar, chiar punand aceste lucruri in balanta, continui sa fumez iarba.

Atat pentru individ cat si pentru societate, toate drogurile ne pun in fata unei dileme: merita sa-ti risti sanatatea, situatia financiara si echilibrul mental?

Pentru mine, rezultatul este inspiratia stiintifica, bogatia de idei noi si imboldul catre explorare interioara. Dar, daca voi ajunge o epava din punct de vedere al sanatatii fizice sau mentale, declar pe proprie raspundere ca va dau permisiunea sa jubilati si sa-mi spuneti: “Ti-am zis eu!”.

Prima mea intalnire cu drogurile a fost un joint pe care l-am impartit cu o prietena, colega cu mine in primul an de facultate. Acest lucru se intampla la finalul perioadei de studiu a fenomenului psihedelic si flower power – iar marijuana nu era deloc greu de obtinut. Dupa zile lungi in care am fost la cursuri si am scris diferite lucrari, am ras si ne-am distrat, si ne-am bucurat de senzatia provocata de marijuana si de ideile nebunesti pe care iarba parea sa le elibereze in mintile noastre.

Apoi, intr-o noapte, ceva iesit din comun s-a intamplat – putea fi provocat de marijuana, de lipsa de somn sau de altceva ori de toate la un loc, habar nu am. Ascultam un album cu doua prietene, asezata pe jos cu picioarele incrucisate si fumasem suficient cat sa intru intr-o stare de sinestezie (transformarea senzatiilor primite printr-un organ de simt, auz de exemplu, in reprezentari vizuale, tactile sau de alta natura senzoriala). Sunetul muzicii mi-a indus cumva senzatia de calatorie rapida printr-un tunel lung si intunecat sau de imprisatiere a unor frunze deasupra unei lumini foarte puternice.

Imi plac tunelurile. Imaginea lor apare la granita dintre somn si moarte si sunt prezente in toate culturile care folosesc droguri pentru ritualuri religioase, de magie sau de vindecare. Motivul formarii lor se afla in zona cortexului visual, aflat in partea din spate a creierului, acolo unde anumite droguri interfereaza cu sistemele inhibitoare, creand modele de cercuri si spirale care formeaza tuneluri si lumini.

Nu aveam datele stiintifice la acea data. Pur si simplu ma bucuram de stare, cand una dintre prietene mi-a pus o intrebare ciudata: “Unde esti ?”

Unde eram? Eram in tunel. Nu, eram in camera prietenei mele. M-am straduit sa raspund; apoi confuzia s-a clarificat si eu priveam, de sus, o scena familiara.

“Sunt pe tavan” am spus, privind la imaginea mea de pe podea si privindu-ma cum mi se miscau buzele in timp ce spuneam, la unison, aceste cuvinte. A fost una dintre cele mai ciudate senzatii.

Prietena mea a insistat. Te poti misca? Da. Poti sa treci prin pereti? Da. Si am plecat sa explorez ceea ce, la acel moment, parea lumea reala. A fost un sentiment minunat – ca un vis in care zbori, dar mult mai real si mai intens.

Experienta a durat mai mult de doua ore si mi-o amintesc cu claritate chiar si acum. Intr-un final, a inceput sa semene mai mult cu o experienta mistica in care timpul si spatiul isi pierdusera natura lor proprie iar mie mi se parea ca ma contopesc cu universul. Ani mai tarziu, cand am inceput sa studiez experientele de iesire din corp si aproapierea de moarte, mi-am dat seama ca traisem aceste senzatii care imi erau familiare, pe care oamenii le declara dupa situatii in care au fost la un pas de moarte. Si, am vrut sa aflu mai mult.

In orice caz, nimic din ce puteam studia din fiziologie sau psihologie nu se apropia de asa ceva. Noi invatam despre creierul sobolanilor, mecanismele memoriei, nu despre minte si constiinta – ce sa mai vorbim despre mintea care, aparent, poate parasi corpul si calatori in afara lui. Atunci si asa, am decis sa devin parapsiholog si sa-mi dedic viata dovedind ca oamenii de stiinta cu mintea ingusta nu au dreptate.

Dar eu eram cea care greseam. Am devenit parapsiholog, dar zeci de ani de cercetari dificile mi-au aratat ca ESP (experientele extrasenzoriale) aproape cu siguranta nu exista si ca nimic nu paraseste corpul in timpul unei experiente de acest tip – oricat de realist ar parea experienta pentru subiect.

Desi parapsihologia nu mi-a oferit raspunsuri, eram inca obsedata de misterul stiintific: cum putem explica mintea si constiinta prin cunostintele pe care le avem despre creier? Ca oricare om de stiinta conventional, am facut experimente si cercetari si am studiat cele mai recente descoperiri din domeniile psihologiei si neurostiintei. Dar, cum subiectul investigatiilor mele era chiar constiinta, toatea astea nu mi-au fost suficiente. Am vrut sa-mi explorez propria constiinta.

Asa ca am incercat orice, de la masinarii si mecanisme ciudate la antrenamente lungi de meditatie – dar, trebuie sa recunosc ca drogurile au jucat un rol esential.

In zilele studentiei, existau acele droguri halucinogene, acele substante cu efect psihedelic, care ne incantau pe noi – iar cel mai important dintre ele era, cu siguranta, LSD-ul. Eficient in doze minuscule, si fara sa provoace dependenta fizica, LSD te poarta intr-o calatorie – “trip” – care dureaza intre 8 si 10 ore, dar care par fara sfarsit. Fiecare simt este exacerbat sau distorsionat, obiectele isi schimba forma si consistenta, senzatiile de spaima sunt eliberate din mintea ta si poti simti placerea in cele mai simple lucruri. Odata ce trip-ul a inceput, nu exista cale de iesire – nu ai antidot, nu ai nicio posibilitate sa intrerupi calatoria in adancurile propriei minti. Cand aveam 20 si ceva de ani, am luat acid de vreo doua-trei ori, si mi-a fost suficient, pentru ca acidul iti ofera trip-uri care se transforma in aventuri pe care e bine sa nu le subestimezi.

Mi-am intalnit temerile cu ajutorul multor substante halucinogene, printre care ciuperici crescute chiar de mine. Imi amintesc cum, odata, priveam o pernuta in culori vesele, doar ca sa vad cum fiecare culoare se transforma in scene de viol, mutilare sau tortura, victime care se zbateau si urlau – iar, cand imi inchideam ochii, ele continuau sa fie acolo. E usor de inteles cum asemenea viziuni se pot transforma in clasicele trip-uri rele, desi mie nu mi s-a intamplat niciodata.

In schimb, atacul violent al imaginilor m-a invatat, in cele din urma, sa-mi accept tenebrele infricosatoare ale propriei minti – sa accept faptul ca, in alte circumstante, as putea ajunge tortionar sau torturat. Intr-un fel curios, asta te face sa accepti mai usor sentimentele de vina, teama si anxietate in viata de zi cu zi. Cu siguranta, acceptarea este o unealta pe care merita sa stii sa o manuiesti – desi, cred ca sunt cai mai usoare de a invata sa faci asta.

Apoi, sunt distractia si ciudatenia LSD-ului. Intr-o excursie insorita, eu si prietena mea ne-am oprit sub coroana imensa a unui stejar, acolo unde urmele turmelor stricasera poteca si aerul fierbinte al verii uscase pamantul. Cred ca am petrecut mai bine de o ora acolo, privind uimite urmele intiparite in pamantul uscat; dealurile si vaile in miniatura; gaurile in forma de copita si crestele ascutite; modelele care se schimbau si umbrele pe care le formau. Am simtit ca stiu fiecare centimetru al acestui loc special; ca aveam o legatura intima … cu noroiul.

Dintr-o data, am observat un batran sprijinindu-se de un bat, venind incet, pe carare, spre noi. Fii calma, mi-am spus. Poarta-te normal. Va saluta si va merge mai departe.

“Scuza-ma, tanara domnisoara”, mi s-a adresat el cu voce tremuranda. “Nu mai vad bine si, in lumina asta, nu vad pe unde merg. Ma ajuti sa trec?”. Si, iata cum m-am vazut, ca intr-un vis, conducandu-l pe batran, incet, prin locul meu special – un petec de noroi uscat pe care il stiam ca pe mine insami.

Doua zile mai tarziu, prietena mea s-a intors de la cursuri, foarte entuziasmata. “L-am vazut. Omul cu batul. E real!”

Amandurora ne-a fost teama ca era doar o plasmuire a imaginatiei noastre, o halucinatie.

Aldous Huxley a declarat, odata, ca mescalina deschide “portile perceptiei”; pentru mine, a facut asta cu siguranta. Am consumat mescalina, intr-o zi, cu o prietena, la tara, plimbandu-ne printre campuri inverzite de primavara, numind diferite tipuri de flori si plante, entuziasmandu-ne de stralucirea panzelor de paienjen si privind culorile extraordinare ale cerului de deasupra noastra.


Inapoi la ferma, m-am asezat si m-am jucat cu un pisoi pana cand florile si pisoiul au parut inseparabili. Am luat un creion si am inceput sa desenz. Mai am inca micul desen cu floarea-pisoi, pe unul dintre peretii biroului meu. Pe alt perete, este o pictura in ulei cu un camp de papadii. Intr-o zi, multi ani mai tarziu, eram la unul dinte cursurile regulate de arta la care participam, iar cu o zi inainte luasem LSD. Profesorul adusese un buchet de papadii si ne daduse fiecareia cate una, asezate in sticle de lapte pe post de vaze. A mea era superba; dar nu m-am putut abtine sa desenez numai una.

Imaginatia mea era plina de papadii, si am inceput sa pictez, cu culori vii, flori mari care sa acopere toata panza. Nu voi fi niciodata o mare pictorita dar, ca multi artisti de-a lungul vremii, am descoperit noi metode de a vedea, induse de efectul unei substante chimice asupra creierului.

Asadar, pot fi drogurile creative? As spune ca da, desi pericolele sunt mari – nu numai cele provocate de consumul de droguri dar, mai ales, de cel de a te baza pe drog prea mult, neglijand munca grea si sustinuta, pe care si arta, si stiinta, le pretind. Sunt foarte multe argumente care descurajeaza creativitatea indusa de droguri.

Cu toate acestea, in cazul meu, drogurile au jucat un rol interesant: in incercarea de a intelege constiinta, am consumat substante care afecteaza creierul pe care incerc sa-l inteleg. Cu alte cuvinte, drogurile mi-au alterat mintea, care a jucat rolul dublu de investigat si investigator.

Este interesant faptul ca substante halucinogene cum sunt LSD-ul sau psilocibina (compusul chimic natural, continut de mai bine de 200 de specii de ciuperci, cu efect psihedelic), sunt cele mai putin populare printre drogurile vandute pe strada – poate pentru ca cer foarte mult de la persoana care le consuma si nu promit nici placere, nici fericire ieftina. Toti banii se duc in heroina, cocaina si alte droguri care provoaca dependenta.


Nu mi-au placut cele cateva experiente pe care le-am avut cu cocaina. Nu-mi plac infuzia falsa de incredere si energie pe care le ofera – pe de-o parte, pentru ca nu asta caut intr-un drog si, de celalalta parte, pentru ca am vazut prea multi oameni a caror viata a fost distrusa de cocaina. Dar, multi oameni o iubesc – iar dealerii se imbogatesc impingandu-i pe consumatori catre dependenta.

Este un fapt tragic. In aproape toate societatile umane, de-a lungul istoriei, oamenii au folosit droguri periculoase – dar majoritatea societatilor a dezvoltat ritualuri menite sa tina sub control si sa asigure siguranta unor asemenea experiente. In societatile mai primitive, samanii si tamaduitorii controleaza consumul drogurilor periculoase, aleg decorul unde drogurile vor fi consumate si ii invata pe oameni modul in care viziunile si revelatiile pe care le au pot fi intelese si transmise.

In societatea noastra, infractorii conduc comertul cu droguri de toate tipurile. Ceea ce inseamna ca utilizatorii de droguri nu pot sti, cu siguranta, calitatea drogului pe care il cumpara si nimeni nu ii invata cum sa foloseasca aceste instrumente periculoase.

Am avut noroc cu profesorii mei. Prima oara cand am luat Ecstasy, de exemplu, eram cu alte trei persoane, pe care le cunoscusem la o conferinta despre moarte si a muri. Era in mijlocul verii, iar ei ma invitasera sa-i insotesc intr-o plimbare la fiorduri. Intr-o dupa-amiaza, ne-am asezat si am luat cristale pure de MDMA (Ecstasy – drog cu efect empatizant, elibereaza anxietatea, induce relaxarea si incurajeaza comunicarea, exprimarea sentimentelor, atasamentul emotional) – total diferit de amestecurile infricosatoare de substante care se vand pe strada.

MDMA are curiosul efect de a te face sa te simti cald si iubitor cu toti cei din jurul tau: in doar cateva ore, eram convinsi ca ne cunoastem unii pe altii intr-un mod intim si profund. Apoi, am ales cu totii sa ne despartim si sa ne plimbam pe munte, unde aceleasi sentimente de iubire ne contopeau cu intrega natura inconjuratoare.

Mi s-a spus atunci, ca ar fi bine sa profit la maximum de primele mele experiente cu MDMA pentru ca, dupa 5 sau 6 doze, nu voi mai obtine niciodata acelasi efect. Din experienta mea, acest lucru s-a dovedit adevarat, desi prohibitia face imposibila explorarea mai in profunzime a acestor efecte. De fapt, in acest moment stim ingrozitor de putin despre efectele psihologice ale drogurilor pe care oamenii le consuma zilnic, pentru ca oamenii de stiinta nu au voie sa efectueze cercetarile necesare.

De aceea am fost nevoita sa le testez personal.

Odata, un prieten, expert in domeniu, mi-a injectat o doza de ketamina pentru ca auzisem ca imi poate provoca o experienta “in afara corpului”. Cunoscuta pe strada sub numele de K, sau Special K, ketamina este un anestezic folosit, cel mai adesea, in cabinetele veterinare, pentru are neplacuta tendinta de a genera cosmaruri.

Foloseste doza corecta, asa cum am facut eu, si esti complet paralizat, iti mai poti misca doar ochii. Nu e deloc placut. In orice caz, imaginandu-mi ca ma ridic din propriul corp, am simtit ca pot sa zbor, si am plecat spre casa sa vad ce fac copiii. Eram sigura ca i-am vazut jucandu-se in bucatarie; dar, cand am verificat a doua zi, am aflat ca dormisera in tot acel timp.

Inapoi in camera, ghidul meu a inceput sa-si tina degetele in fata ochilor mei si, imediat ce am putut vorbi, m-a intrebat cate degete imi arata. Mi se parea ca am numarat corect numarul degetelor, dar s-a dovedit ca gresisem total.

Nu am repetat experimentul. Nu era deloc la fel de interesant ca celelalte droguri, LSD, ciuperci, DMT sau mescalina, care subminau tot ce era luat de bun. Acestea sunt droguri psihedelice care ne altereaza constiinta normala de sine, punct in care interesul meu stiintific se manifesta.

De la acele prime trip-uri, am incercat multe alte droguri – cum este protoxidul de axot, sau gazul ilariant. Pentru cateva momente, am inteles totul – “da, da, asa este, asa trebuie sa fie” – iar apoi certitudinea s-a evaporat si nu am mai putut exprima ce intelesesem.

Cand a fost descoperit protoxidul de azot, Sir Humphrey Davy l-a incercat personal in 1799 si a exclamat: “nu exista nimic mai mult decat gandurile”. Mai sunt si altii a caror vizuni despre lume au fost modificate. Mi se pare cu adevarat extraordinar cum o simpla molecula poate schimba radical filosofia cuiva, chiar si pentru cateva momente si, cu toate acestea, se pare ca este posibil.

De ce iti provoaca rasul acest gaz? Ar putea fi o reactie a scurtului moment in care realizezi intelesul acelei glume cosmice ingrozitoare – aceea ca suntem numai niste formatiuni in continua transformare intr-un univers fara sens.

Incet, mintea se calmeaza, spatiul se extinde, constiinta de sine si celelalte devin de nedistins, si dorintele scad vertiginos. Este o veche metafora, care spune ca omului ii place sa urce muntele. Drogurile te pot ridica la fel ca intr-un elicoper ca sa-ti arate cum se vede de sus, dar nu poti ramane acolo.

Pana la urma, trebuie sa urci singur acel munte – prin metoda dificila. Chiar si asa, permitandu-ti fie si numai o ocheada, drogurile iti pot oferi inspiratia sa continui sa urci.


De: Sue Blackmore

marți, 19 iunie 2012

Şamani - Şamanism

Articol preluat de la: http://3d-neosamanism.blogspot.ro


Istoric

Nu de prea mult timp, abia puţin peste douăzeci de ani, cuvintele şamanism şi şaman au trezit un ecou, încă destul de vag, în spiritul publicului. Până atunci, doar etnologii erau la curent cu aceste practici magico-religioase care sunt şi astăzi, printre ritualurilecunoscute şi inventariate, dintre cele mai misterioase, dintre cele mai bizare. În privinţa slujitorilor lor, şamanii, ei continuă să sfideze legile naturii. Şi ale ştiinţei...
Se aude din ce în ce mai des despre şamanism şi practicile şamanice. În Europa, prin inocularea de tipare cu scopul declarat de a impune controlul instituţiei bisericeşti şi a dogmei care a scufundat Europa în Evul Mediu, şamanismul a ajuns să fie asimilat cu practicile magiei negre, vrăjitoriei etc. Înainte de a dezvolta pe marginea definirii şamanismului, trebuie amintit că tiparele care au denigrat şamanismul, au fost inoculate în spatiul european odată cu cristalizarea şi dezvoltarea structurilor bisericii catolice, culminand cu perioada inchiziţiei, când au fost interzise cu mare brutalitate toate practicile din afara ritului catolic. Ca urmare, deşi Europa şi vechea Dacie au avut o tradiţie şamanică puternică, relevată de mai mulţi antropologi, astăzi principalele zone în care şamanismul a rămas aproape nealterat, sunt: Siberia, Finlanda, Groenlanda, Nepal, Canada, SUA, bazinul Amazonului, arealul Pacificului de Sud şi Africa tribală. În China a rămas de asemenea un adânc filon şamanic, prin practicile Tao.
Şamanismul este cea mai veche practică din lume care promovează vindecarea. După studii arheologice şi antropologice, aceasta credinţă a existat încă de acum 20 000 – 40 000 de ani, unii antropologi argumentează chiar că este mai veche de 100 000 de ani, adică încă de la începutul rasei umane. Urme ale şamanismului se află pe tot globul: în America, Asia, Africa, regiuni din Europa şi Australia.
Practica spirituală şamanică cuprinde tehnici şi ritualuri care au ca scop autocunoaşterea, vindecarea şi integrarea omului cu Pământul şi Divinitatea. Peste practicile şi ritualurile şamanilor s-au suprapus religii, curente religioase, sisteme esoterice.


Şamanismul se spune că a luat naştere acolo unde el mai există sub forma lui cea mai autentică, adică în Asia Septentrională, mai ales la populaţiile siberiene sau altele, cum sunt samoiezii şi tunguşii. Acest şamanism din nordul îndepărtat, vechi de mai multe milenii, încă n-a putut fi studiat în întregime, deoarece regiunile unde şamanii îşi exercită talentele sunt, şi astăzi, greu de explorat. În plus, climatul, deloc ospitalier, din acele zone, nu e propice turismului. Astfel încât, acolo, în singurătatea îngheţată a Siberiei, s-au păstrat cel mai bine tradiţiile şamanice.



Astăzi, şamanul siberian aminteşte tot mai mult de personajul din trecut, de elementul folcloric. Civilizaţia care n-apătruns, până în ultimele decenii. în mijlocul acestor regiuni îngheţate, invadează acum. odată cu teoriile moderne. în ciuda acestei evoluţii, şamanul rămâne miracolul unei ştiinţe care ar merita să determine ştiinţa noastră să se intereseze de el în loc să-l dispreţuiască.

Cu toate acestea, asemenea tradiţii lasă impresia că s-au practicat pretutindeni în lume. Ritualurile de cinste la populaţiile de la poli (laponi, eschimoşi, indienii din Alaska, din Nordul canadian) se apropie de Ritualurile siberiene. Cele păstrate la indienii din America de Nord şi la triburile primitive din Indonezia şi Oceania prezintă, îndeaproape, incontestabile similitudini.

Pe teritoriul vechii Dacii a existat o puternică tradiţie şamanică. O dovadă a unei culturi avansate în acest sens este şi ansamblul cunoscut sub numele de Gânditorul de la Hamangia, rebotezat Gânditorul de la Cernavodă. De fapt sunt două statuete, care reprezintă un bărbat şi o femeie în două posturi diferite. S-a descoperit că cele două posturi sunt practic posturi vindecătoare iar astăzi aceste posturi se predau în toată lumea, la workshop-urile de profil. Un alt filon puternic al tradiţiilor şamanice autohtone îl reprezintă solomonarii, acesta fiind numele şamanului în cultura dacică. Tradiţia solomonarilor a conţinuat pâna la sfârşitul secolul al XIX-lea, “la vedere”, ultimul solomonar cunoscut (sau berevoi, după Vasile Voiculescu) fiind identificat pe teritoriul României la finele anilor 1800. Despre solomonari, Părintele Ghelasie aminteşte în cartea sa Moşul din Carpaţi, că aceştia au fost primii iniţiati în misterele lui Zalmoxe.

Despre şamanism

Şamanismul se bazează pe realitatea unei lumi interzise profanului şi deschisă cu generozitate şamanului. Această capacitate de a circula în planurile supranaturale, de a intra în contact cu Supraumanul, şamanul o dobândeşte concomitent cu puterile sale miraculoase, prin suferinţă, chiar  prin teroare. E supus unor probe initiatice atât de dure, încât, uneori, îşi poate pierde viaţa sau minţile. El primeşte învăţătura de la Spirite[1]sub formă de vise, revelaţii, care iau uneori o turnură dramatică. Dacă trece de piedicile iniţierii, află după aceea de la un şaman-strămoş teoriile extazului, folosirea obiectelor magice şi secretele pe care orice şaman trebuie să le cunoască. Atunci, e în stare să-şi exercite funcţia, iar savanţilor care s-au apropiat de acest personaj curios nu le e permisă îndoiala. În transă, el face dovada unor incontestabile însuşiri de clarviziune şi telepatie şi vindecă bolnavii.
Între viziunile pe care le aduce din domeniul astral şi imaginile ce aparţin domeniului terestru, şamanul nu face uşor odiferenţă. Visul lui concurează realitatea, viziunile sale nu sunt halucinaţii.

Pentru a înţelege şamanismul ar trebui cu adevărat ca omul să se îndepărtăze de ştiinţa tradiţională, materialistă, prea mult legată de fenomenele vizibile, care se repetă, care sunt palpabile, pentru a încerca a se accepta şamanismul ca ştiinţă a naturii şi a sufletului, mai evoluată, mai profundă decât psihanaliza. Câmpul ei de acţiune e nelimitat. Cunoaşterea pe care şamanul a dobândit-o n-are nevoie să pună sufletul în formule sau ecuaţii, chiar dacă acest lucru nu este imposibil[2].

Şamanii

Şaman (tungus şaman, shaman - cel ce vede în întuneric), preot-vrăjitor tribal, oficiant de cult în tipul de religie primitivă numită şamanism, prezentă la toate populaţiile din stadiile inferioare ale civilizaţiei. Iniţial, s-a numit şaman oficiantul cultual al populaţiilor primitive uralo-altaice (cu variantele respective: iacut-oyuun, burist-bo, nenet-tadibey, ket-senin, turk-ham etc). Etnologii, care au preferat să nu se piardă într-un hăţiş de diviziuni şi de subdiviziuni, au făcut din cuvântul şamanism numitorul comun al tuturor Ritualurilor ce prezintă asemănări, mai mult sau mai puţin evidente, cu ei. În opiniile lor este de netăgăduit faptul că leagănul şamanismului se situează în Siberia europeană sau asiatică.

Mircea Eliade, în lucrarea sa Şamanismul spunea: Tehnicile Arhaiste ale Extazului, descrie şamanul ca fiind o persoană care călătoreşte într-o stare modificată de conştiinţă în afara timpului şi a spaţiului. Prin aceste călătorii, şamanul primeşte ajutor şi informaţii pentru pacienţi, familie, comunitate.
Astfel, în tradiţia slavă se vorbeşte de volhvi; aceşti şamani slavi erau persoane oraculare, ocupându-se cu divinaţia, cunoscând diferite tehnici magice, şi vraci, practicând medicina empirică, adesea inseparabilă de dansul cu rotire ameţitoare până la prăbuşirea în extaz.

Nu este exagerat să se spună că şamanul e un personaj excepţional, un individ enigmatic, căruia nu i se poate lipi usor o eticheta. Deoarece şamanismul nu e o religie, şamanul nu e preot. Folosindu-şi puterile magice ca să-şi ajute semenii, el nu e vrăjitor, cel puţin în sensul peiorativ pe care-l dăm termenului.

Şamanul, bărbat sau femeie, este un fel de sacerdot, care, într-o stare psihică specială, comunică cu suflete şi spirite şi are propria sa suită de spirite de ajutor asupra cărora are putere. Starea sa nu trebuie confundată cu aceea a unui posedat şi nici cu cea a unui medium, în care conştiinta este înlocuită, fie în totalitate fie parţial de un spirit. De asemenea, mediumul nu-şi aminteşte nimic din cele petrecute. Şamanul, dimpotrivă, este pe deplin conştient şi are întreaga situaţie sub control; prin urmare, în cazul său este vorba de o stare cu totul de excepţie, care în mod obişnuit se numeşte extaz. Pentru ca şamanul să stăpânească întreaga situaţie şi să evite transformarea lui într-un posedat, sunt necesare, de regulă, atât aptitudini înnascute spre aceasta cât şi un antrenament sub îndrumarea unui şaman mai vârstnic.

Un mare şaman este deopotrivă, un psiholog. Probele iniţiatice fac din el un om puternic, cu o stabilitate psihică de neatacat. Depăşind limitele umanului, ştie cum să transmită celorlalţi echilibrul pe care aceştia l-au pierdut şi se arată maiabil decâl cel mai vestit dintre psihiatri. E capabil să ghiceasca gândurile celuilalt, să practice telepatia dirijând visele, sentimentele dirijând indivizii. Acolo unde nu există şaman, sufletul colectiv al tribului, al comunităţii, riscă să se descompună pentru că şi-a pierdut elementul stabilizator.

„Puterile miraculoase”, atestate de călătorii şi cercetătorii care au fost martori - martori de netăgăduit - şamanul le deţine şi le pune în slujba comunităţii când se transpune (voluntar) în stare de transă extatica. Căzut în această transă care-l rupe de lume, el călătoreşte în domeniul astral, îi vizitează pe zei şi le adresează rugămintea lui. În mijlocul grupului, rolul său ocupă un loc de prim plan. Însă sacerdoţiul lui nu e întru totul de invidiat. Relaţiile pe care le întreţine cu Celălalt Tărâm nu sunt lipsite de primejdii.

Toate acestea fac din şaman omul cel mai iubit din comunitate, ca fiind înzestrat cu puteri supranaturale şi având relaţii fireşti cu forţele anonime, cu spiritele şi cu zeii. Şamanul este pentru comunitatea sa preot, teolog, magician, medic şi consilier al căpeteniei războinice. Întrucât şamanul se prezintă ca un canal viu de comunicare cu forţele misterioase ambientale, s-a vorbit despre condiţia de mysterium în care există el şi la care ajunge pe 3 căi: a halucinaţiei, a purificării, a extazului mistic (via hallucinatoria - via purgativa - via mistica).

De obicei şamanii sunt chemaţi la această datorie prin două moduri: fie prin moştenire, fie prin voluntară ori involuntară spontană schimbare de către Supranatural. Sunt şi altii care caută această învăţătură, dar aceştia nu sunt consideraţi la fel de puternici. Excepţie fac nativii Nord-Americani, care caută în vise viziuni, pentru a cere puteri de vindecare, sau ajutor din partea unui spirit păzitor. Un şaman se deosebeşte de alţii prin numărul sau de spirite păzitoare sau gardieni, prin intensitatea viziunilor sale şi prin puterea sa. Cu toate că se găsesc deosebiri în aceasta practică, printre culturi, dar se găsesc şi asemănări. Şamanul trăieşte în doua lumi: în cea reală (spirituală) şi în cea materială (trecătoare/ireală), se mai numeşte şi stare de conştinţă modificată. (altered state of consciousness). Şamanul are acces la cele trei zone ale cosmologiei: pământul, cerul şi lumea de jos, ce sunt conectate printr-o axă centrală, reprezentată de “un copac gigant”, sau “munte”. Starea lui mentală este lucidă, în timpul starii de conştinta modificată, şamanul controlează această stare şi poate reţine, ceea ce a văzut în timpul acela. Prin acest mod şamanul are acces la informaţii, care nu sunt disponibile în realitatea materială. Este esenţial pentru şaman să intre în aceasta stare, prin simpla voinţă. Sunt lucruri care îl ajută pe şaman să intre în această stare cum ar fi: sunetul tobelor, al zornăitoarei, al cântului, dansul, abstinenta sexuală, îmbăieri aromatice, privirea unei flăcări, concentrarea asupra imaginilor şi izolarea acestuia în intuneric. În starea şamanică, acesta posedă anumite puteri, pe care le poate exercita şi în realitatea materială. El poate să vadă spirite şi poate comunica cu acestea, poate zbura până la ceruri, unde serveşte ca un intermediar între zei şi tribul său; poate coborî şi în lumea de jos, pe tărâmul celor morţi. Zborurile şamanului sunt îndeplinite cu ajutorul metamorfozei, sau călărind cai mitici, călărind spiritele cailor sacrificaţi, prin bărci ale spiritelor etc.

Şamanul este şi cel în care oamenii au o încredere deosebită pentru că deşi poate să ştie tot, absolut tot despre viaţa şi faptele unui om, până la detalii, niciodată nu foloseşte aceste adevăruri împotriva omului ci pentru a-i găsi rezolvări vieţii sale. De multe ori se îngroapă cu toate lucrurile ştiute şi niciodată spuse. Este şi motivul pentru care s-a forţat nota la maxim pentru a înlătura şi ponegri pe şaman. Adevărurile ce nu le puteau ascunde lor erau ceea ce îi făcuseră pe unii puternici, iar dacă adevărul era ştiut, supunerea comunităţii nu mai era posibilă. Şamanii “văd”, “simt”, “aud” minciuna, descoperă crima făcută sau crima de dinainte de a fi făcută. Ei pot bara calea unui om spre rău, spre răul lui sau al altora!

Probabil din aceasta cauză, unii şamani sunt consideraţi sacri şi veniti din lumea cerească a duhurilor, fapt care se întâmplă printr-o a doua naştere sau întrupare. O opinie, exprimată de un cunoscător, K. Rasmussen, este de luat în seamă: Singurătatea şi suferinţa deschid spiritul uman şi anume acolo trebuie să-şi caute un şaman înţelepciunea.

Cei mai mulţi cred că şamanii au o relaţie mai apropiată cu natura, deoarece spiritele lor păzitoare, sunt de obicei cele ale animalelor sau plantelor. Spiritul păzitor îndruma şamanul, în celelalte realităţi, prin ferestre între lumi, deoarece şamanul primeşte cunoştintele necesare pentru ajutarea tribului său, şi pentru sat. Din acest motiv şamanul trebuie să rămană lucid, în timpul călătoriilor sale, pentru a putea aduce înapoi înţelepciunea şi cunoştintele pentru binele comunităţii sale.

Mircea Eliade aprofundează fenomenul: Considerate din unghiul ce le este propriu, purtările stranii ale şamanului dezvăluie cea mai înaltă spiritualitate: ele sunt într-adevăr dependente de o ideologie coerentă şi de o mare nobleţe. Cineva poate deveni şaman (în clasificarea lui M. Eliade) prin vocaţie spontană, prin transmisiunea ereditara a acestei profesiuni, prin decizie personală sau, mai rar, din voinţa clanului; iar scopul e atins cu preţul unei duble instruiri: una de ordin extatic (vise, vedenii, transe), alta de ordin tradiţional (tehnici şamanice, nume şi functii ale spiritelor, mitologia şi genealogia clanului, limbajul secret).

În anumite religii, şamanul are un rang dominant. La tunguşi, el poate aduce noroc la vânătoare prin aceea că prinde sufletele vânatului şi-l împuşcă; tot el trece sufletele morţilor în lumea de dincolo. Totuşi, cea mai importantă sarcină pentru el este izgonirea spiritelor rele şi readucerea sufletelor alungate în cei bolnavi. Pentru majoritatea populaţiilor "primitive", atribuţiile şamanului se rezumă la vindecari, pe când în restul cultului nu are vreun rol special.

Din păcate, sub pretextul superstiţiei, omul de astăzi se lipseşte de conştiinţa sa intuitivă.


[1] A nu se confunda, aşa cum unii vor să inducă ideea, termenul de Spirit cu ceea ce foloseşte Spiritismul. Aici e vorba de entităţi de lumină, ce ele însele au menirea de vindecători în plan astral şi care transferă cunoaşterea Şamanului, Vraciului (Alb). Este normal să nu o transfere decât cuiva care trece “furcile caudine” şi o va folosi în folosul lumii, al oamenilor, al Luminii! 
[2] Neo-şamanismul este o trecere de la această ştiinţă instinctuală la o ştiinţă cu mari veleităţi şi mari potenţiale: Fizica cuantică respectiv cu încrengătura dintre Fizica cuantică şi Biologia moleculară.